Remarcabilul volum de versuri „Psalmi de dragoste”, al cunoscutului poet basarabean Nicolae Dabija, adună între coperţile sale, care au o grafică inspirată, elegantă, sugestivă, o substanţială selecţie din lirica sa, prezidată de bun-gust şi spirit critic, ce se constituie într-un sui-generis eşantion foarte reprezentativ pentru întreaga sa activitate de creaţie, susţinută şi fecundă.           Talent de excepţie, viguros şi polivalent, Nicolae Dabija se situează, cu evidente, indiscutabile note de pregnantă originalitate, în nobila descendenţă a poeziei lui Serghei Esenin şi a celei lui Grigore Vieru, cultivând, asemenea celebrilor săi înaintaşi, o poezie imagistă, de o fermecătoare muzicalitate, tradiţionalistă în conţinut şi preponderent modernistă la nivelul registrului expresiv. Este un poet de viziune tradiţionalistă, „cu satul în glas” (Serghei Esenin) şi mai ales, în sufletul mereu învolburat de intempestive elanuri vitaliste şi mistuit continuu, înalt purificator, de rugul neistovit al unor mari, intense, inepuizabile combustii lăuntrice: „Se sălciază apa-ntr-o fântână,/ pacea atârnă de-un cuvânt pripit/ şi steaua tot mai grea e de ţărână -/ şi mi-e ruşine că sunt fericit.// Vai, iarba se retrage în sămânţă,/ poemul se retrage în cuvânt./ Când fericirea mi-i ca o căinţă/ c-a mea e lumea, că iubesc, că sânt.”(p. 30).           Universul arhaic, arhetipal, al satului tradiţional românesc, atmosfera lui de o primară puritate, frumuseţe şi profunzime, de o mitică spiritualitate sunt evocate şi recuperate frecvent de discursul liric al (con)fratelui basarabean, din nevoia acut, irepresibil resimţită de a se raporta, în căutarea febrilă, tenace, a propriei identităţi ideale, la valorile etice şi estetice perene ale acestora. Un recurs fast, susţinut, la memoria afectivă, ce-i marchează hotărâtor atât viziunea, cât şi imaginarul şi limbajul liric, ce configurează cu o cuceritoare simplitate, naturaleţe şi concreteţe sugestivă, o veritabilă iconografie rurală tradiţionalistă, cu plurale sugestii tulburătoare ale sacralizării profanului, ale religiozităţii unor vieţi şi fapte ce se consumă pilduitor, curat şi frumos, sub semnul unei depline, generoase integrări şi dăruiri în ritualurile cotidiene ale muncii, creaţiei şi iubirii. În acest regim afectiv al unei fireşti, osmotice comuniuni a sacrului cu profanul, cu omenescul, figurile/ personajele emblematice ale universului domestic, rustic, se metamorfozează în discursul poetic substanţial epicizat, în paradigmă de expresie baladescă, în luminoase, sfinte ICOANE vii, ca în această tulburătoare elegie, cu titlul „Mama Cristina”: „Nucul stă tot mai bătrân lângă poartă,/ răsfirând, printre ramuri uscate, lumina;/ cade pe casă frunza lui moartă/ căutând-o, în zboru-i, pe mama Cristina.// Cerul stă peste sat ca un dig-/ pe el se caţară-n seară verbina;/ în ograda noastră e frig, tot mai frig/ de când s-a dus de-acasă mama Cristina.// Pustie e înserarea ... şi numai pe zare-/ acolo unde se amărăşte lumina-/ plopul se-ndoaie ca o lumânare,/ pe care toamna o aprinde pentru mama Cristina”. Sau această memorabilă, antologică „Icoană”, de amplă, profundă, elevată respiraţie elegiacă şi emoţională, cum nu am mai citit, de aceeaşi factură, nicio altă poezie, de la celebra, răscolitoarea „Scrisoare mamei”, de Serghei Esenin: „N-am să uit – pe-un şes podit cu pai -/ câte zile-or fi câte zile-or fi să-mi mai rămână:/ o căruţă trasă de doi cai/ şi în ea – o femeie bătrână.// Carul scârţâia din osii, sfânt,/ şi-nlemnii, vâzând, lângă-o răscruce,/ că bătrâna duce – sau aduce! -/ o căruţă plină cu pământ.// Ea stătea de-asupra, -ngenuncheată,/ parcă se ruga, cu ochii duşi;/ prinse-atunci, blând, lanul să se zbată/ şi lumina prinsă în ţăruşi.// Ea stătea ca-n strană, cuvioasă,/ şi privea tot timpul înainte:/ poate-şi aduce strămoşii-acasă,/ poate-şi avea carul cu morminte?!// Numai drumul dacă-l mai vedea,/ ochii ei alunecau departe:/ parcă ţara o ducea cu ea,/ parcă o muta în altă parte...// Şi am vrut să-i strig o întrebare:/ spune, unde duci acel pământ?/ E ţărână scoasă de vânzare?!/ Sau e de la propriu-ţi mormânt?!// ... Cea icoană o mai văd şi-acum/ fără-asemănare-n univers:/ o femeie şi doi cai, pe drum,/ şi-o căruţă, îmbătrânind din mers...”           Întregul poem „Icoană” poate fi citit şi ca pe

Remarcabilul volum de versuri "Psalmi de dragoste", al beregiului basarabean poet Nicolae Dabija, adună entre coperţile sale, care au o grafica inspirată, Elegantă, sugestivă, o sustancialțială selecție din lirica sa, prezidătă de bun-gust şi Spirit critic, ce se constituyen între-un sui-generis eşantion foarte represenativa pentru întreşti sa actività de creaţie, susățiță şi fecundă. Talento excepcional, viguros si polivalente, Nicolae Dabija se situează, cu evidente, indiscutabile note de embarazadaă originalitate, în nobila descendență a poeziei lui Serghei Esenin şi a celei lui Grigore Vieru, cultivând, şelike celebrilor săi înaintaşi, o poezie imagistă, de o fermecatoare musicalitate, tradicionalista en conêtă şi modernista preponderante la livelle registruului expresiv.Este un poeta de visión tradicionalista, "cu satul în glas" (Serghei Esenin) şi mai ales, în săuleme mereu învolburat de intempestive elanuri vitaliste şi mistuit continuu, gîchs purifier, de rugul neistovit al unor mari, intenso, inepuizabile combustii lăuntrice: " Se sălciază apa-ntr-o fântână,/ pacea atârnă de-un cuvânt pripit/ şi steaua tot mai grea e de ţărână -/ şi mi-e ruşine că sunt fericit.// Vai, iarba se retrage în sâmânţă,/ poetul se retrage în cuvânt./ Când felicitatea mi-i ca o căinţă/ c-a mea e lumea, că iubesc, că sânt.”(p. 30). Universul arcaico, arquetipal, al satului tradizione romanesc, atmósfera lui de o primară puritate, frumusețe si profunzime, de o mitică espirituality sunt evoca si recupera frecuente de discursul liric al (con)fratelui basarabean, din nevoia acut, irepresibil resimţită de a se rapporta , en caso de fiebre, tenace, a propriei identități ideale, la valoră etice şi estetice perene ale açomin.Un recurrente rápido, susuante, la memoria afectiva, esta marcha decisiva de ambas visiones, cát şi imaginarul şi ligibul ric, ce configurează cu o cuceritoare simplitate, naturalețe şi concreteţe sugestivă, o veritabiliă iconografie rurală tradicionalistă, cu plurale sugestii dluborătoare ale sacralizariță profanului , ale religiozității unor vieţi şi fapte ce se consumă pilduitor, curat şi frumos, sub semnul unei deplene, generoase integrări şi dăruiri în ritualurile cotidiene ale prămării, creaţiei şi iubirii.En acest regim afectivo al unei fireşti, osmotice comuniuni a sacrului cu profanul, cu omenescul, figurile/ personagele emblemtice ale universului domestic, rustic, se metamorfozează în discursul poetic sustancialial epicizat, în paradigmă de expresie baladescă, în luminoase, sfinte ICOANE vii, ca în êtà êtà trâlubătoare elegie, cu titul "Mama Cristina": "Nucul stă tot mai tân đến Đại porta,/ rasfirând, interre ramuri uscate, lumina;/ cade pe casă frunza lui moartă/ căutând-o, în zboru-i, pe mama Cristina .// Cerul stă peste sat ca un dig-/ pe el se caţară-n seară verbina;/ în ograda noastră e frig, tot mai frig/ de când s-a dus de-acasă mama Cristina.// Pustie e înserarea . .. şi numai pe zare-/ acolo unde se amărăşte lumina-/ plopul se-ndoaie ca o lumânare,/ pe care toamna o aprinde pentru mama Cristina”.Sau êttu memorabilă, antologică "Icoană", de amplia, profunda, elevată respirație elegiacă şi emoţională, cum nu am mai citit, de și facitura, nicio alţore poezie, de la celebra, răscolitoarea "Scrisoare mamei", de Serghei Esenin: "N -am să uit – pe-un şes podit cu pai -/ câte zile-or fi câte zile-or fi să-mi mai sănăuă:/ o căruţă trasă de doi cai/ şi în ea – o femeie bătăuă.// Carul scârţâia din osii, sânt,/ şi-nlemnii, vâzând, săgă-o răscruce,/ că bătăuna duce – sau aduce!-/ o căruţă plini cu pământ.// Ea stătea de-asupra, -ngenuncheată,/ parcă se ruga, cu ochii dushi;/ prinse-atunci, blând, lanul să se zbată/ şi lumina prinsă în ţăruşi.// Ea stătea ca-n strană, cuvioasă,/ şi privea tot tempul aşeşe:/ poate-şi aduce strămoşii-acasă,/ poate-şi avea carul cu morminte?!// Numai trúm dăciu-l mai veeda,/ ochii ei sluizau departe:/ parcă ţara o ducea cu ea,/ parcă o muta în alţo parte...// Şi am vrut să-i strig o pămătoare:/ spune, unde duci acel pământ?/ E ţărână scoasă de văndere?!/ Sau e de la propriu-ţi mormânt?!// ... Cea icoană o mai vêd şi-acum/ fără-asemănare-n univers:/ o femeie şi doi cai, pe drum,/ şi-o căruţă, îmbătrânind din mers..." Poema Întregul "Icoană" poate fi citit şi ca pe